Jurnalul altui adevar (I)

Ploua torențial și tunetele m-au speriat atât de tare încât nu puteam respira. Stăteam ascuns sub plapuma rece și întunericul îmi părea mai profund. Toată camera asculta batăile inimii mele și doar tunetul mai întrerupea acest sunet înfiorător. Am strigat-o pe mama de câteva ori, dar așa și nu mi-a răspuns. Îmi era frică să rămân singur în cameră, dar și mai frică îmi era să părăsesc patul și acea plapumă rece, care mă proteja ca un scut. În pat, cel puțin, mă simțeam deasupra acestui întuneric. A venit ziua și am înțeles că totul a rămas în urmă. Dar, se pare, ca doar frica mea rămase în urmă, pentru că urmările acelei nopți au lăsat urme adânci pe chipul mamei. Avea ochii umflați de lacrimi și vineți din cauza ”vântului” care i-a izbit geamul în față și a lovit-o cu toată puterea. Iată de ce nu a putut veni aseară?! Sărmănica! O durea probabil tare locul unde s-a lovit. Dar lasă că eu am să bat geamul în cuie și am să îl imobilizez pentru totdeauna, ca să nu-i mai facă rău niciodată mamei mele. După două zile, nici un geam nu mai pute fi deschis. Mama era în siguranță! Am răsuflat ușurat, da nu pentru mult timp. Mai trecu câteva zile și mama s-a lovit groaznic de ușa de la bucătărie. Avea umărul de culoarea cerului înnourat și deabia îl mișca când ne pregătea dimineața micul dejun. Am cuprins-o cu jale și frică să nu ii fac dureros și am scos toate ușile din casă, ca să nu îi mai stea vreo una nesimțită în cale. Știu că e straniu, dar persoana care mi-a dat viață nu trebuia să sufere nici o picătură. Ea m-a educat și m-a crescut singură până nu demult și datorită ei sunt sănătos, aranjat și avem o familie. Ea este totul pentru mine. Într-o zi, când am venit acasă am găsit-o pe mama în pat. Nu era ceva normal. De obicei la acea oră mă aștepta trebăluind pe la bucătărie. Nu prea vorbea, doar din când în când icnea.  Mi-a șoptit că a căzut pe scări. A decis dă distrug scările! Acele ”scări”, care au lăsat urme omenești pe corpul mamei. Am decis că am să distrug și casa cu tot cu scări, doar ca mama să nu mai sufere. Voi face alta casa, mai putin luxoasă și mai departe de aceste scări, uși și ferestre. O casă fără pericole pentru cea mai scumpă ființă din lume. Și voi înlătura orice pericol din calea ei, ori de câte ori va fi nevoie, fară vreo părere de rău.

Un altfel de ”Jurnal”

Întotdeauna am fost atrasă de sectorul social, de problemele altora, de durerile și necazurile celor mai triști ca noi. Am încercat, în limita posibilităților financiare și emoționale să mă implic în diferite acțiuni de susținere grupurilor social vulnerabile. Acum, de ceva timp, răsfoind mai multe scrisori a beneficiarilor organizației la care lucrez, am simțit gustul și mai amar al nedreptații. Nu pot să tac și nu am să o fac! Vreau să încep, cu Doamne ajută, să duc un Jurnal. Dar nu unul oarecare, dar cu istorii triste, adevarate și care ne-ar putea învăța multe. Nu am să dau nume sau localități, nu vreau să vedeți superficial o oarecare istorie, ci să încercați să înțelegeți dincolo de cuvintele mele... Îmi va reuși sau nu...nu contează!
Când doare tre să înveți să depășești această durere, eu o fac... scriind.

obiceiul nostru destrugator

De multe ori caut rătăcită printre paginile unor cărți uitate sau a unor site-uri cu muzică pentru suflet... Nu pentru că mi-ar fi greu sau nu aș mai avea ce face sau scrie, dar pentru că e mai ușor să îți dai seama de anumite lucruri privind dintr-o parte.
Azi am ințeles încă odată că pentru tot ce se întâmplă suntem responsabili doar noi și obiceiul nostru de a nu face ceea ce trebuie atunci când trebuie și cum trebuie. Iubim pe jumătate când o putem face la maxim. Uităm să zicem celor dragi ”Te iubesc” toată ziua, chiar dacă unora le pare exagerat. Ne pasă de ce spun alții și din aceasta cauză pierdem ceea ce ne pasă nouă.  Ne facem probleme pentru lucruri neînsemnate și le trecem cu vederea pe cele cu adevarat importante. Plângem atunci când zimbetul ne-ar face mai frumoși și fericiți. Căutăm scuze pentru că suntem duri și închiși în loc să dăruim bucurii celor din jur și să ne deschidem sufletul pentru a permite fluturilor să dea buzna. Vrem să fim stimați și admirați, dar călcăm peste florile sădite în inimile noastre de copii și părinți.

Avem destrugătorul obicei de a pierde timpul... pe nimicuri, iar  valorile devărate (care nu se supun timpului) ne trec pe alături!

Oare sunt?

Înfloreşte-mi sufletul cu un singur cuvânt...

Cuvântul să lase urme vii pe pământ

Iar florile… florile să-nflorească în gând

Oare  de când nu mai sunt?

Înfloreşte-mi sufletul cu un singur cuvânt...

Nu pot azi să plâng, nici să cânt

Știu doar florile să le număr în gând

Oare sunt?

Înfloreşte-mi sufletul cu un singur cuvânt...

Cu puterea acestui cuvât să te cuprind

Să-ți alung orice umbra din gând

Să râd, să plâng și să cânt

Da! încă mai SUNT!!!!

In memoriam

Lacrimi și scrum
Și un singu drum
Ce ducea spre ieri
Iar de azi, nicăieri.
O căsuță și-un geam
Ce copilaria priveam
Iar de astazi privesc
Doi ingeri ceresti

PS..printre lacrimi si scrum...nu pot mai multe sa spun...

Mă doare...

Mă doare schimbarea ... ta și a mea,
Mă doare tăcerea ce strigată se vrea.
Tu pleci și zici că revii curând,
Eu tac și aștept plângând.

Mă doare timpul ce fuge grăbit,
Mă doare cuvântul pierdut, nu șoptit.
Tu spui în grabă ”Te iubesc”
Eu tac și iubire-ți cerșesc.

Mă doare insistența ta nebună,
Mă doare refuzul meu întruna.
Tu nici nu mai știi cine sunt,
Iar eu  nu mai știu de ce plâng?!

Comunicare inactivă

”Cei care se pierd printre oameni, nu se pierd printre cuvinte”

                                                            (autorul citatului este cel pe care il citiți)

Pentru cei care se pierd printre rînduri (dar nu și printre cuvinte), care nu își concep viața fără comunicare, este o boală să fii lipsit de puterea de a vorbi cu cineva. Și aici nu mă refer la incapacitatea totală de a vorbi (Doamne Ferește!) ci la imposibilitatea de a comunica cu cineva anume. Sunt persoane pe care le iubești, le stimezi și fără de care nu ai putea trăi, dar care nu pot să îți satisfacă pofta asta nebună de a vorbi ceva anume. De a vorbi ore în șir despre ceva anume fără să fie nevoie să dai o explicație în plus sau să deviezi pe o altă undă.  Da,da, sigur că va apărea comentariul că oamenii care se iau din dragoste au teme de discuții comune și interese comune. Nu zic nu! Total deacord. Doar că ... apar uneori în viața noastra persoane, cu sau fără intenție, care ne satisfac această sete de comunicare așa cum nimeni altcineva. Mai ușor spus ... persoanele respective sunt pe o lungime de undă ... pe lungimea ta de undă. Și când o perioada nu mai comunici cu aceste persoane ... oricare ar fi motivul, începi să rătăcești printre gânduri și oameni. Nu ești bolnav, îi ai pe cei dragi alături ... și totuși îți stă parcă un nod în gât. Nu poți vorbi despre ceea ce nu te lasă să te concentrezi, să fii ca înainte. Înțelegi că oricît ai comunica, dacă nu va aparea persoana sau persoanele anumite, comunicarea va rămâne inactivă.