Copii de astăzi ne dau zilnic lecții, pe care noi deseori nu le punem în ”memo” și repetăm apoi aceleași greșeli. Acest lucru îl pățesc și eu de cele mai multe ori. Astăzi, însă, am prins lecția și am pus-o pe tăblița de MEMO din creierul meu, ca să mai trag cu ochiul ocazional pe ea.
Azi nu cafeaua de dimineață m-a trezit, ci lecția care mi-a dat-o mezinul meu.
Totul a început ca de obicei. Dimineața din momentul când se trezește și până ajungem la grădi ducem tratative de tot felul ca să vrea să rămână acolo. De fiecare dată rămâne, dar a doua zi iar se repetă istoria, cam de o lună încoace. Eu încerc să îl conving spunându-i povestea cu veverița Căstănica (poveste terapeutică pentru copiii a căror mame revin la servici), despre cât de mult îl așteaptă copii și multe chestii banale, dar nu uit să îi zic mereu ”puiul meu cel mic și drag”. Și ca orice mamă folosesc mai des această adresare decât numele lui. O fac pentru că pentru mine mereu va fi așa și în mintea mea încă nu realizez că el de fapt e destul de mare ca să schimb tehnica sau poate adresările, măcar ocazional.
O fi având el nevoie de îmbrățișări și pupici, dar are nevoie și de încredere, pe care i-o programez prin felul în care comunic cu el. Am constatat asta când puiul meu de 4 anișori mi-a zis: ”Mami, uite-te la mine! Eu sunt campion și deci nu trebuie să plâng când merg la grădi”. Atunci am înțeles că foarte rar îl numesc cu astfel de cuvinte. Și de fapt, el face nazuri nu pentru că nu i-ar plăcea la grădiniță, ci pentru că el se vede mic în fața mea, în adresările mele și respectiv poate să mai facă capricii.
E o chestie de programare inconștientă despre care am să vă povestesc într-o altă postare.
De astăzi, o parte din adresările mele vor conține cuvinte care să încurajeze, în loc să fie adresări care îl fac să se simtă slab. Lucru pe care îți recomand și ție, cititorule!
Azi nu cafeaua de dimineață m-a trezit, ci lecția care mi-a dat-o mezinul meu.
Totul a început ca de obicei. Dimineața din momentul când se trezește și până ajungem la grădi ducem tratative de tot felul ca să vrea să rămână acolo. De fiecare dată rămâne, dar a doua zi iar se repetă istoria, cam de o lună încoace. Eu încerc să îl conving spunându-i povestea cu veverița Căstănica (poveste terapeutică pentru copiii a căror mame revin la servici), despre cât de mult îl așteaptă copii și multe chestii banale, dar nu uit să îi zic mereu ”puiul meu cel mic și drag”. Și ca orice mamă folosesc mai des această adresare decât numele lui. O fac pentru că pentru mine mereu va fi așa și în mintea mea încă nu realizez că el de fapt e destul de mare ca să schimb tehnica sau poate adresările, măcar ocazional.
O fi având el nevoie de îmbrățișări și pupici, dar are nevoie și de încredere, pe care i-o programez prin felul în care comunic cu el. Am constatat asta când puiul meu de 4 anișori mi-a zis: ”Mami, uite-te la mine! Eu sunt campion și deci nu trebuie să plâng când merg la grădi”. Atunci am înțeles că foarte rar îl numesc cu astfel de cuvinte. Și de fapt, el face nazuri nu pentru că nu i-ar plăcea la grădiniță, ci pentru că el se vede mic în fața mea, în adresările mele și respectiv poate să mai facă capricii.
E o chestie de programare inconștientă despre care am să vă povestesc într-o altă postare.
De astăzi, o parte din adresările mele vor conține cuvinte care să încurajeze, în loc să fie adresări care îl fac să se simtă slab. Lucru pe care îți recomand și ție, cititorule!
Comentarii
Trimiteți un comentariu