Nu... nu... nu mai plâng! Privesc pereții vineții (albi cândva) și mi-e frica să cobor ochii, ca să nu mai cadă lacrimele din ei. Nu e problemă că vor cădea, ci faptul că acolo unde vor cădea este creștetul unui suflet care doare și mai tare. Privesc pereții și strâng în mână cinci degetele, care s-au înfipt cu toată forța în palma și destinul meu. Îi zic că acolo sus, dincolo de pereții (parcă mai albi de la lumina ochilor ei) este mult soare și multă dragoste pentru toată lumea, pentru toți copii, pentru ea și pentru mine. Mă privește... și mă întreabă sfioasă ”Multă?”. Îi dau afirmativ din cap. Nu crede. I se citește pe chipul ei mic de îngeraș. Se întinde pe cearșafurile șifonate de timp și absență. Îi dau mâna, pe care o cuprinde că o ultimă speranță, și îi promit că mâine... poate mâine! Adoarme suspinând și visând la o toamnă cu fructe multe-multe și o cărărușa verde din primăvară. Nu... nu... nu pot să nu plâng! Doarme îngerașul, doarme surioara mea cea mică, cu un suflet mare care încă nu știe să iubească mai mult de 5 anișori. Ochișorii ei, pe jumătate închiși (așa doarme ea), mă veghează... nu cumva să dispar și eu din viața ei. Suspină prin somn! Ce o fi visând? Nu cred că aș avea curajul să o întreb dimineață și nu cred că va putea să îmi explice. Dar știu că prima întrebare va fi dacă e toamna, dacă afară a apărut cărărușa ceea verde... care duce spre MAMA. Iar eu am să-i răspund ca în fiecare zi - Poate mâine....
Comentarii
Trimiteți un comentariu